În inima complexului Zhongnanhai din Beijing, o zonă cu securitate maximă unde își desfășoară activitatea liderii de top ai Chinei, se află Sala Luminii Purpurii, un edificiu cu acoperiș din țiglă verde smălțuită. Această clădire a găzduit, o mare parte din existența sa de 500 de ani, întâlniri cu demnitari străini. Acolo, pe 12 ianuarie 1999, premierul chinez Zhu Rongji a întâlnit-o pe Alan Greenspan, președintele Rezervei Federale a Statelor Unite.

După ce s-au așezat pe scaune confortabile, separați de un birou împodobit cu un buchet de flori, cei doi bărbați au început o conversație plină de aprecieri reciproce pentru rolul jucat în stimularea performanțelor economice ale țărilor lor. Cu un strop de umor, Zhu i-a spus lui Greenspan: „Ați evoluat deja de la o ființă umană la o divinitate”, iar șeful Fed a răspuns: „Economia Chinei a beneficiat de eforturile dumneavoastră neobosit”.

Amintirea invitației președintelui Bill Clinton de a vizita Statele Unite primăvara, l-a determinat pe Zhu să spună: „Sper ca în timpul vizitei mele, cele două țări să poată ajunge la un acord privind aderarea Chinei la Organizația Mondială a Comerțului”.

Dialogul lor nu a fost întâmplător; fusese conceput cu atenție, în secret, cu un scop precis

Premierul chinez a subliniat disponibilitatea Beijingului de a lua măsurile necesare pentru deschiderea pieței, menționând că China ar avea nevoie de un „calendar”, dar a adăugat: „acesta nu este menit să prelungească lucrurile. Poate fi de un an, sau trei, fără a depăși cinci ani”. Zhu s-a scuzat apoi că „a vorbit despre lucruri care nu o privesc”, la care Greenspan a răspuns: „Dimpotrivă, ceea ce ați spus este foarte pertinent pentru mine”.

Această conversație nu a apărut spontan; fusese concepută cu atenție și în secret, cu un scop precis. Negocierile dintre oficialii comerciali ai celor două părți privind aderarea Chinei la OMC se blocaseră în 1998, ceea ce a determinat unii responsabili americani, în special din Biroul Reprezentantului Comerțului al SUA (USTR), să considere că Chinei îi lipsea voința politică pentru un acord în viitorul apropiat.

Îngrijorați de pierderea unei oportunități considerabile, doi americani au colaborat strâns pentru a stimula discuțiile. Jeffrey Bader, consilier senior al Casei Albe pe probleme asiatice, s-a întâlnit cu Greenspan înainte de călătoria acestuia în Orientul Îndepărtat, rugându-l să-și utilizeze influența enormă pentru a implica pe Zhu în problema OMC și transmiterea mesajelor către Washington. În același timp, William McCahill, diplomat de rang înalt la ambasada SUA din Beijing, a contactat surse chineze, îndemnându-le să-i transmită lui Zhu necesitatea unei atitudini deschise. (Informații din cartea „Eternul Război” a lui Nick Bryant).

Strategia a dat roade. Mesajul lui Zhu a fost clar, așa cum reiese din discuțiile din 21 ianuarie 1999, între consilierii principali ai lui Clinton pe probleme economice internaționale: „Greenspan a obținut progrese importante”, a declarat un reprezentant adjunct american al comerțului, menționând semnale încurajatoare de la Zhu referitoare la perioade de tranziție de unu până la cinci ani, și că problemele cheie au fost „din nou pe masă”. Negocierile SUA-China s-au accelerat rapid.

Relațiile dintre Beijing și Washington s-au deteriorat după bombardarea ambasadei Chineze de la Belgrad

Procesul de aderare la OMC este complex. O țară trebuie să negocieze bilateral cu fiecare membru OMC care dorește modificări ale regimului comercial. Toate modificările sunt extinse la toți membrii, conform principiului națiunii celei mai favorizate (MFN). Un membru nemulțumit poate bloca aderarea. Așadar, încheierea acordului cu SUA a fost esențială, dar nu suficientă.

Momentele de cotitură sunt notorii: în aprilie 1999, Zhu s-a întâlnit cu Clinton la Casa Albă, în contextul unor așteptări de acord iminent, dar președintele a cedat în ultimul moment.

Luna următoare, relațiile dintre Beijing și Washington au înghețat după bombardarea accidentală a ambasadei Chineze de la Belgrad de către avioanele americane. Abia în noiembrie 1999, după discuții intense la Beijing, cele două părți au semnat acordul, pavând calea pentru acceptarea Chinei în OMC în 2001.

China a intrat în OMC pe 11 decembrie 2001. Ulterior, Donald Trump a criticat vehement acest „acord dezastruos și rușinos”

În 2016, Donald Trump a criticat acest acord, susținând că a permis un „furt masiv de locuri de muncă”. Într-un interviu acordat NYT, el a susținut că experții politici americani nu au fost la înălțime în negocierile cu China. Pe de altă parte, un raport al reprezentantului american pentru comerț a arătat că Statele Unite au făcut o greșeală în sprijinirea aderării Chinei la OMC.

Negocierile au fost extrem de tensionate, iar oficialii chinezi s-au simțit uneori umiliți. Discuțiile s-au întrerupt în mai multe rânduri, iar americanii au fost adesea cei care au părăsit masa negocierilor (o tactică laudată de Trump).

Oficialii chinezi au exprimat sentimente de resentimente față de faptul că au fost „cetățeni de clasa a doua” în negocierile comerciale cu Occidentul. O serie de observații ale experților economici de renume, conform unor publicații de specialitate, accentuează dificultatea angajamentelor Chinei în acorduri comerciale.

Din perspectiva Chinei, aderarea la OMC a eliminat incertitudinile comerciale și a promovat statutul internațional al Chinei.

În același timp, presiunea exercitată de Washington a stimulat unele decizii chinezești pentru deschiderea pieței.

Cel mai influent factor de decizie politică a fost Zhu. Poate că nu există nimeni care să fi jucat un rol mai important în evenimentele din 1999

China a căutat să se reintegreze într-un sistem din care fusese co-fondatoare cu zeci de ani înainte.

China a fost printre cele 23 de țări care au participat la o conferință internațională din 1947, la Geneva, pentru a crea un regim comercial mondial.

Experiența politicilor protecționiste, cum ar fi tariful Smoot-Hawley din 1930, a influențat deciziile internaționale legate de comerțul global.

Ideile lui Mao, inclusiv revoluția permanentă și colectivizarea forțată, au afectat profund economia Chinei.

Un punct culminant al relațiilor sino-americane

Vizita președintelui Clinton în China în iunie 1998 a fost o oportunitate cheie și o importantă întâlnire de stat.

Festivitățile, precum masa de stat, au inclus o varietate de activități culturale, inclusiv muzică.

Clinton a subliniat drepturile omului în relațiile cu China, ceea ce a dus la discuții dificile, inclusiv despre evenimentele din Piața Tiananmen și situația din Tibet.

Cu toate acestea, comerțul a fost considerat un element pentru încurajarea relațiilor bilaterale , mai degrabă decât pentru a recompensa sau sancționa istoricul Chinei în drepturile omului.

Reprezentanta comercială americană și consilierii săi au avut numeroase întâlniri cu omologii lor chinezi pentru negocieri.

În aprilie 1999, în timpul unui discurs, Clinton a susținut aderarea Chinei la OMC, condiționată de respectarea normelor comerciale.

Dar, în final, președintele american a împiedicat acordul pentru o perioadă de timp.

China s-a alăturat OMC în 2001.