Unii cititori își pot aminti o scenă din filmul „1900” al lui Bernardo Bertolucci, un film despre conflictele sociale din Lombardia rurală și ascensiunea fascismului și comunismului în Italia.
În această scenă, tânărul Olmo (fiul unui fermier arendaș, a cărui versiune adultă a fost interpretată de Gérard Depardieu) și tânărul Alfredo (fiul proprietarului, a cărui versiune adultă a fost interpretată de Robert De Niro) discută pe fundalul zgomotului continuu al viermilor de mătase care ronțăie frunzele de dud, un sunet asemănător unei ploi torențiale.
Cel mai mare producător de mătase din timpurile moderne a fost Japonia, cu o lungă tradiție în producția de textile din mătase, adoptând sericultura (creșterea viermilor de mătase) din Coreea în secolul al VII-lea. Totuși, industria sa de mătase a atins apogeul la începutul anilor postbelici. În anii 1950, Japonia era cel mai mare exportator mondial de mătase (atât brută, cât și prelucrată), fiind principalul produs de export al țării.
Japonezii nu s-au oprit aici. Ei au dorit să concureze cu americanii și europenii și în sectoare industriale precum oțelul, construcțiile navale, automobilele, produsele chimice și electronica.
Cu toate acestea, Japonia prezenta o înapoiere tehnologică, ceea ce o făcea incapabilă să concureze în aceste industrii. Astfel, guvernul japonez a protejat producătorii interni prin taxe vamale mari asupra importurilor acestor produse și prin restricții la operațiunile firmelor străine în sectorul respectiv.
De asemenea, guvernul a ghidat creditele bancare către firmele naționale din aceste industrii, deși acest lucru a distras resurse de la sectoare mai profitabile, cum ar fi creditele imobiliare sau acordarea de împrumuturi unor industrii deja consolidate.
Aceste politici au fost criticate atât în Japonia, cât și în alte țări.
Criticii au subliniat că Japonia ar fi fost mai avantajoasă dacă ar fi importat produse precum oțel și automobile, concentrându-se pe ramurile în care excela, cum ar fi fabricarea mătăsii și altor textile.
Protejarea producătorilor ineficienți prin taxe vamale a dus la prețuri mai mari pentru consumatori sau la produse de calitate inferioară, potrivit criticilor.
Devierea artificială a creditelor către industrii ineficiente a distras resurse de la sectoare mai eficiente.
Acesta este un argument valabil, până la un punct. Pe termen lung, o țară își poate dezvolta capacitățile productive și poate prospera în domenii unde inițial nu avea succes.
Acest proces necesită investiții în tehnologie, instruirea forței de muncă și cercetare, dar se poate realiza. Acest lucru a avut loc în Japonia, în sectoare precum industria auto, oțelului, electronicii și multe altele.
În anii 1950, Japonia nu putea concura în sectorul internațional, dar până în anii 1980, era lider mondial în multe domenii.
Schimbarea capacităților productive necesită cel puțin două decenii și nu se poate întâmpla în condiții de liber schimb, unde producătorii ineficienți sunt eliminați rapid de concurenții străini.
Protejarea producătorilor incipienți, în speranța dezvoltării lor viitoare, este cunoscută sub numele de argumentul „industriei în curs de dezvoltare”.
Acest concept sugerează o paralelă între dezvoltarea economică și cea personală. Similar cu creșterea unui copil, țările trebuie să protejeze industriile naționale în curs de dezvoltare, ajutându-le să înfrunte competiția globală.
Teoria industriei în curs de dezvoltare nu a apărut în Japonia. A fost dezvoltată în Statele Unite de către primul ministru de finanțe Alexander Hamilton, care a susținut protecția industriilor nou apărute pentru a genera dezvoltare economică, argument bazat pe politicile protecționiste britanice din secolul al XVIII-lea.
Contrar imaginii lor actuale de susținătoare ale liberului schimb, Marea Britanie și Statele Unite au implementat politici protecționiste în primele etape ale dezvoltării lor economice, adoptat liberul schimb doar după atingerea supremației industriale.
Cu excepția Țărilor de Jos și a Elveției înainte de Primul Război Mondial, majoritatea țărilor dezvoltate au utilizat protecția industriilor incipiente pentru perioade considerabile pentru a promova industrializarea și dezvoltarea economică.
Cu toate acestea, protecția industriilor în curs de dezvoltare nu garantează succesul. În multe țări în curs de dezvoltare, protecția excesivă a creat satisfacție, dar nu a stimulat îmbunătățirea productivității. Țările care au aplicat cu succes acest concept, precum Japonia și Coreea, au redus treptat nivelurile de protecție pentru a-și motiva industriile.
Fără protecția industriilor incipiente, multe țări nu ar fi ajuns la nivelul actual de dezvoltare economică.