În cel mai recent film din saga „Misiune: Imposibilă”, intitulat „Misiune: Imposibilă – Finalul Războiului” (titlul original: „Mission: Impossible – The Final Reckoning”), Ethan Hunt (Tom Cruise) se confruntă cu o amenințare globală fără precedent: o inteligență artificială extrem de sofisticată, dar și perfidă, numită „Entitatea”. Hunt acționează pentru agenția de informații IMF, acronim pentru Forța de Misiuni Imposibile.

Pentru un economist, când aude de IMF, asocierea se face imediat cu FMI. Fondul Monetar Internațional, sau FMI, poate că nu trimite agenți secreți să distrugă clădiri sau să elimine persoane nepotrivite, dar intervine ca „salvator” pentru țările în curs de dezvoltare. Acționează ca gardian al finanțării internaționale.

Atunci când aceste țări întâmpină crize de balanță de plăți, cum a fost și cazul României, semnarea unui acord cu FMI este esențială. Banii împrumutați de FMI reprezintă doar o parte din ecuație, deoarece instituția nu dispune de resurse proprii vaste. Mult mai important este acordul în sine. Acesta garantează că țara își va corecta deficiențele economice și va adopta o strategie financiară responsabilă, asigurându-și astfel capacitatea de rambursare a datoriilor.

Doar după semnarea unui asemenea acord, alți potențiali creditori – Banca Mondială, guvernele țărilor dezvoltate și creditorii privați – sunt de acord să finanțeze țara respectivă. Pactul cu FMI implică acceptarea unor condiții uneori dure.

Politicile macroeconomice impuse de FMI urmăresc să modifice comportamentul întregului sistem economic, nu doar al indivizilor.

Ideea contraintuitivă conform căreia economia poate funcționa diferit față de suma comportamentelor individuale provine de la celebrul economist John Maynard Keynes.

Keynes argumenta că ceea ce este rațional pentru un individ nu este neapărat rațional pentru întreaga economie. În opera sa, el demonstrează cum, deși pentru un individ este rațional să economisească, dacă toți indivizii dintr-o economie economisesc simultan, efectiv reduc consumul și cererea agregată. Acest lucru duce la scăderea veniturilor și la șomaj, un rezultat irațional la nivel de sistem.

Un alt exemplu este recesiunea economică: firmele reduc cererea, iar muncitorii riscă concedieri sau salarii mai mici. În această situație, reducția cheltuielilor este o strategie prudentă. Dar, dacă toată lumea reduce cheltuielile, cererea agregată scade, crescând riscul de faliment și de şomaj.

Keynes sublinia că guvernele nu trebuie să urmeze aceleași strategii ca indivizii. În perioade de recesiune, guvernul ar trebui să crească cheltuielile pentru a contracara reducerile private. În faze de creștere economică, ar trebui să-și diminueze cheltuielile publice şi să majoreze impozitele pentru a evita suprasolicitarea cererii.