Calcul taxe. Fotografie: Fizkes | Dreamstime.com
Pentru a înțelege de ce unele companii respectă normele legale, iar altele nu, trebuie să analizăm comportamentul lor atât în cadrul unor „jocuri unice”, cât și în situații cu interacțiuni repetate în timp. Colaborarea fiscală nu se stabilește automat: apare doar atunci când actorii economici ajung să creadă că, pe termen lung, este în avantajul lor să acționeze corect.
Economia experimentală și „jocul bunului public”
Imaginați-vă un grup restrâns de firme, situate într-o piață relativ comparabilă. Fiecare companie începe cu o sumă egală de capital – profituri brute de 5 lei. Fiecare are de ales între două variante
- să păstreze toți banii (evaziune fiscală, optimizare agresivă, nefiscalizare),
- să contribuie parțial sau integral la un fond comun (taxe, impozite, contribuții).
Banii colectați în acest „fond public” sunt apoi multiplicați de stat prin investiții în infrastructură, educație, sănătate și alte servicii publice – adică printr-un factor k mai mare decât 1. La final, beneficiile sunt redistribuite tuturor firmelor, indiferent dacă au plătit contribuții sau nu.
Aici apare tensiunea principală:
- pentru economie, fiecare firmă care plătește taxe contribuie la creșterea bunăstării generale,
- pentru companie, beneficiul individual este mai mic decât costul contribuției.
De exemplu, dacă patru firme contribuie fiecare cu 5 lei, economia crește suficient pentru a oferi fiecăreia bunuri și servicii publice de 10 unități. Este rezultatul optim: toți câștigă mai mult decât în etapa inițială, explică economistul laureat cu Premiul Nobel, Richard Thaler, în lucrarea „Blestemul câștigătorului”.
Însă, din punctul de vedere al fiecărei entități, tentația este clară: dacă o firmă nu plătește nimic, iar celelalte plătesc, ea va beneficia de infrastructură, forță de muncă educată și stabilitate instituțională fără a suporta costurile. În acest mod, „firma care profite gratuit” obține un câștig mai mare decât cele corect contribuente.
Astfel se naște ceea ce economisții numesc dilemă socială: strategia rațională pe termen scurt este de a nu plăti, însă rezultatul colectiv optim se atinge numai dacă majoritatea contribuie.
Ce afirmă teoria economică clasică? În varianta pesimistă, se prevede că toți vor încerca să evite plata taxelor, iar serviciile publice vor fi subfinanțate. Într-o interpretare mai realistă, unele firme vor prefera să plătească, altele nu, rezultând un stat funcțional, dar subperformant.
Experimentele demonstrează aceste aspecte. Chiar și atunci când „jocul” se joacă o singură dată, fără amenzi sau stimulente pidicatoare, 40-60% dintre participani aleg să contribuie. Înseamnă că un procent semnificativ de actori economici cooperează, chiar dacă știu că ar putea beneficia fără a plăti.
Există o excepție notorie: atunci când participanții sunt economiști, adică oameni care înțeleg perfect logica jocului, contribuția scade la aproximativ 20%, precizează Thaler.
Nu pentru că nu ar fi înțeles beneficiul colectiv, ci pentru că înțelegeau prea bine stimulentele particulare.
Tradus în realitate: funcționarea unei economii depinde nu doar de corectitudinea actorilor, ci și de faptul că suficienți actori sunt dispuși să acționeze etic, chiar și atunci când știu că alții nu o vor face.
Atunci când numărul celor ce „merg pe gratis” devine prea mare, sistemul nu se prăbușește brusc, ci se deteriorează gradual: cresc taxele pentru cei corecți, se reduc serviciile pentru toți și competiția devine mai nedreaptă.
Acest fenomen este evidențiat zilnic în economiile în care conformarea fiscală a devenit opțională, nu o regulă obligatorie.
