Finlandezii au o predilecție pentru glumele despre propria națiune. Una dintre cele mai cunoscute spune: dacă unui german, unui francez, unui american și unui finlandez li s-ar solicita să scrie o carte despre elefant, fiecare ar realiza o lucrare complet diferită.
Germanul ar pregăti un studiu amănunțit, în două volume, intitulat „Tot ce trebuie să știi despre elefant”. Francezul, având o pasiune pentru anxietăți existențiale, ar scrie „Viața și filosofia elefantului”. Americanul, ghidat de instinctul său comercial, ar publica fără ezitare „Cum să obții profit cu un elefant”. Finlandezul, în schimb, ar realiza o carte intitulată: „Ce crede elefantul despre finlandezi?”
Acest umor reflectă relația specială a finlandezilor cu identitatea lor: o combinație de autoironie, introspecție și o anumită doză de suspiciune față de restul lumii.
Istoria lor explică această atitudine. Finlanda a fost mult timp o națiune aflată între imperii. Limba finlandeză, diferită de cele ale vecinilor nordici, este mai apropiată de limbile uralice — unele având surprinzătoare asemănări cu limbile din Asia de Est — decât de suedeză sau rusă.
Istoria politică este de asemenea neobișnuită. Timp de circa 600 de ani, Finlanda a făcut parte din Suedia, iar pentru o perioadă de aproximativ un secol, a fost teritoriul Imperiului Rus.
Abia în 1918, după prăbușirea monarhiei imperiale, Finlanda și-a obținut independența.
Este de înțeles că o țară aflată mult timp între două mari puteri imperiale dezvolta o obsesie pentru autonomie.
Spunem pe scurt: finlandezii sunt foarte atenți la cine pătrunde în „casă”.
Capitalul internațional, considerat „periculos”
În anii 1930, această prudență a fost oficializată în plan economic.
Guvernul finlandez a adoptat o serie de legislații care considerau companiile cu peste 20% capital străin drept — și aici vine formularea oficială — „forme de afaceri periculoase”.
Aceasta reprezintă una dintre cele mai directe etichete legislative din istoria capitalismului. Fără termeni ambigui precum „sensibile” sau „strategice”; pur și simplu, periculoase.
Rezultatul a fost deliberat: Finlanda a atras foarte puține investiții străine.
Când grupul umoristic britanic Monty Python a interpretat în 1980 piesa „Finlanda, Finland, Finland… You’re so sadly neglected and often ignored”, probabil nu și-au dat seama că finlandezii încercau tocmai să obțină acest lucru.
Mitul mobilității totale a capitalului
Astăzi, în ekonomiile globale, se consideră că statele nu mai pot controla investițiile străine directe.
Argumentul este simplu: multinaționalele au o mobilitate crescută. Dacă o țară aplică reglementări prea stricte, acestea pot migra în altele. Acest fenomen este cunoscut drept „votul cu picioarele”.
Însă realitatea este mai complexă. În industrii precum confecțiile sau jucăriile, capitalul poate fi mutat relativ ușor, fabricile relocate, iar forța de muncă instruită rapid.
În alte sectoare, însă, lucrurile sunt mult mai complicate. Companiile depind de resurse naturale locale, forță de muncă specializată, rețele complexe de furnizori și piețe mari de consum.
Astfel, mobilitatea capitalului este restricționată în anumite contexte, contrar prejudecății generale.
China exemplifică perfect această situație: deși multinaționalele profită de pe urma investițiilor acolo, acestea nu pot ignora complet piața chineză.
De ce doresc statele să reglementeze investițiile
Un motiv esențial este că beneficiile investițiilor străine nu sunt întotdeauna atât de mari pe cât se crede.
Uneori, multinaționalele creează adevărate „orașe-fabrici”: importă aproape toate componentele, folosesc forța de muncă locală doar pentru asamblare și exportă produsele finite, inclusiv profiturile.
Transferul tehnologic sau al competențelor poate fi restricționat în mod real.
În alte cazuri, companiile autohtone sunt eliminate din competitivitate de către corporații globale mult mai eficiente.
Pe termen scurt, această situație poate duce la creșterea productivității. În cel lung, însă, economia autohtonă își poate pierde capacitatea de a dezvolta firme proprii și competitive.
Reflecția finlandeză
Finlanda nu a respins complet investițiile străine. Însă, mult timp, a avut o abordare atentă și controlată în acest sens.
Într-un context în care globalizarea este adesea prezentată ca inevitabilă, experiența finlandeză oferă o perspectivă valoroasă: statele pot avea o autonomie mai mare decât se crede.
Uneori, politica economică seamănă mai puțin cu un manual de economie și mai mult cu un banc despre elefant.
În teorie, toți discutăm despre piața globală. În realitate, fiecare națiune se întreabă în felul său: ce crede elefantul despre noi?
Surse utilizate:
1 Datele Băncii Mondiale, UNCTAD
2 M. Feldstein (2000), „Aspecte ale integrării economice globale: perspective pentru viitor”, Document de lucru NBER, nr. 7899
3 A. Kose, E. Prasad, K. Rogeff și SJ. Wei (2006), „Globalizarea financiară: o reevaluare”, Document de lucru al FMI
4 S. Reddy și C. Minoiu (2006), „Ajutor pentru dezvoltare și creștere economică: o relație pozitivă pe termen lung”, Document de lucru DESA, nr. 29
5. Bad Samaritans. The Guilty Secrets of Rich Nations and the Threat to Global Prosperity. Ha-Joon Chang
6 J. Stiglitz (2002), Globalization and Its Discontents. Vezi și capitolele din H. Chang, G. Palma și H. Whittaker (eds.) (2001), Financial Liberalisation and the Asian Crisis
7 B. Eichengreen și M. Bordo (2002), „Crizele de astăzi și cele din trecut: lecții din ultima eră a globalizării financiare”, Document de lucru NBER
