Începând cu 1 ianuarie 2026, Codul fiscal a stabilit un nou plafon valoric pentru clasificarea unei imobilizări corporale ca mijloc fix amortizabil, stabilind acest prag la 5.000 lei. Inițial, această modificare pare a fi o măsură de simplificare, cu beneficii pentru contribuabili, prin accelerarea recuperării fiscale a costurilor asociate activelor de valoare redusă. În realitate, pentru multe companii, principalul obstacol va fi gestionarea diferenței dintre tratamentul fiscal și cel contabil, precum și ajustarea politicilor interne de capitalizare, evidențelor de mijloace fixe și procedurilor de raportare financiară.
Ce prevede noua regulă fiscală
Potrivit articolului 28 alin. (2) din Codul fiscal, mijlocul fix amortizabil reprezintă orice imobilizare corporală care îndeplinește cumulativ anumite condiții, inclusiv condiția valorică, conform căreia, la momentul intrării în patrimoniul contribuabilului, activul trebuie să aibă o valoare fiscală egală sau mai mare de 5.000 lei.
Astfel, din 2026, plafonul fiscal se majorează comparativ cu nivelul anterior, facilitând o recuperare mai rapidă a costurilor pentru activele ce se află sub acest prag. De asemenea, se păstrează posibilitatea capitalizării contribuabililor pentru activele sub plafon, conform art. 28 alin. (21) din Codul fiscal, care prevede că activele cu valoare fiscală mai mică decât limita pot fi recuperate prin deduceri de amortizare.
Așadar, noul plafon de 5.000 lei nu restricționează capitalizarea sub această valoare, ci modifică pragul fiscal de referință.
Perspectiva contabilă rămâne neschimbată
Deși modificarea fiscală este semnificativă, din punct de vedere contabil, regula de bază nu suferă alterări. Conform OMFP 1802, activele imobilizate sunt acele resurse care aduc beneficii economice viitoare și sunt deținute pe o perioadă mai mare de un an. Prin urmare, din perspectivă contabilă, toate activele cu durată de viață mai mare de 12 luni, inclusiv cele cu valoare sub 5.000 lei, trebuie capitalizate.
Această diferență logică între abordarea fiscală și cea contabilă este esențială. Fiscal, pragul este stabilit la un nivel mai ridicat, în timp ce contabilitatea se bazează pe durata de utilizare și beneficiile economice anticipate.
Impactul concret: evidențe paralele și complexitate administrativă
Pentru contribuabili, impactul major nu este doar în termeni de deductibilitate, ci și de gestionare a evidenței.
În cazul în care o companie aplică strict tratamentul contabil și capitalizează toate activele cu durată de utilizare mai mare de un an, inclusiv cele sub 5.000 lei, dar tratamentul fiscal diferă, devine necesară menținerea unei evidențe separate pentru fiecare perspectivă.
În practică, acest lucru poate implica:
• Evidență separată pentru mijloacele fixe în scop fiscal;
• Calcul distinct al amortizării contabile și fiscale;
• Reconciliere între evidențe;
• Necesitatea unui control intern strict și trasabilitate.
Pentru activele create exclusiv pentru scopuri contabile, dar cu tratament fiscal diferit, costurile trebuie înregistrate astfel încât să fie recunoscute fiscal în anul curent, necesitând configurări diferite privind durata de viață și tratamentul în evidențe.
Pe scurt, simplificarea fiscală poate duce, paradoxal, la creșterea complexității operaționale.
Obiectele de inventar: aspecte ce necesită atenție
O excepție notabilă o reprezintă obiectele de inventar. Conform OMFP 1802, acestea sunt asociate, în general, cu active ce au o durată de utilizare sub un an. Din punctul de vedere fiscal, abordarea este similară, corelată cu valoarea redusă și cu durata scurtă de utilizare.
Însă, unele companii stabilesc, prin politici contabile interne, un prag sub care activele cu valoare mică, chiar dacă au o durată de utilizare mai mare de un an, nu sunt capitalizate, pentru eficiență administrativă.
Această metodă poate fi utilă, dar implică riscuri. În cazul în care aceste valori devin semnificative, auditorii pot contestabil această politică, mai ales dacă se îndepărtează de regulile generale contabile. Astfel, pragul intern trebuie să fie folosit cu prudenta și susținut de motive de materialitate solide.
Aspecte ce trebuie revizuite în implementarea noilor reguli
Majorarea pragului fiscal impune companiilor să revizuiască, cel puțin, următoarele elemente:
• Politica internă de capitalizare;
• Tratamentul activelor sub 5.000 lei cu durată de peste un an;
• Organizarea registrului de mijloace fixe;
• Calculul amortizării contabile și fiscale;
• Politicile contabile și notele explicative din situațiile financiare.
Concluzie
Creșterea pragului fiscal la 5.000 lei reprezintă o măsură evident favorabilă contribuabililor și poate accelerate recuperarea fiscală pentru o gamă largă de active. Cu toate acestea, beneficiul fiscal nu elimină necesitatea unei analize detaliate din punct de vedere contabil și operațional. Pentru activele cu durată de exploatare mai mare de un an, regulile contabile rămân neschimbate, iar diferențele dintre cele două tratamente pot genera procese paralele și necesitatea unor reconciliere amănunțite.
Astfel, întrebarea esențială pentru companii nu este doar dacă noua reglementare aduce avantaje fiscale, ci și cum poate fi implementată eficient, evitând ca simplificarea fiscală să se transforme în complexitate operațională.
