Resursele marine au jucat un rol crucial în prosperitatea economică a Peru la mijlocul secolului al XIX-lea. Și nu datorită exportului de pește. În acea perioadă, avântul economic al statului peruan se baza pe exportul de guano, un îngrășământ extrem de valoros, bogat în nitrați și fosfor. Mai mult, guano putea fi folosit și la fabricarea prafului de pușcă, conținând salit, un ingredient esențial. Un alt ingredient cheie pentru praful de pușcă, glicerina, era obținut din nucă de cocos.
Guano-ul provenea din excrementele păsărilor (cormorani, de exemplu) ce locuiau pe insulele din apropierea coastei Pacificului. Alimentația principală a acestor păsări erau hamsiile, care migrau de-a lungul coastei de vest a Americii de Sud, purtate de curentul Humboldt bogat în nutrienți, care se întinde de la sudul Chile până în nordul Peru, după cum este menționat în cartea „Economie comestibilă” a profesorului de economie Ha-Joon Chang.
Epoca Guano (1840-1880)
Guano a devenit atât de important pentru Peru, încât istoricii economiei vorbesc despre „Epoca Guano” (1840-1880).
Peru nu era singura țară interesată de guano. În 1856, Congresul SUA a adoptat Legea insulelor Guano, permițând cetățenilor americani să preia insule cu zăcăminte de guano în orice parte a lumii, cu condiția să nu fie ocupate sau sub jurisdicția altor state. Această lege a permis SUA să ocupe peste o sută de insule din Pacific și Caraibe, contracarând monopolul britanic asupra comerțului cu guano peruvian. Marea Britanie, Franța și alte țări au ocupat și ele insule bogate în guano.
Boom-ul guanoului peruvian nu a durat mult. După aproximativ treizeci de ani, exporturile de guano au început să scadă, din cauza supraexploatării.
Impactul scăderii guano-ului a fost temporar înlocuit de descoperirea, în anii 1870, a zăcămintelor de salpetru (nitrat de sodiu), un mineral bogat în nitrați utilizat pentru îngrășăminte și praf de pușcă, precum și pentru conservarea alimentelor. Cu toate acestea, prosperitatea Peru-ului s-a încheiat odată cu Războiul Pacificului (1879-1884), cunoscut și sub numele de Războiul Salpetrului. Chile a ocupat zonele de coastă ale Boliviei și o parte din sudul Peru-ului, zone ce dețineau rezerve substanțiale de guano și salpetru, facând din Chile un stat extrem de bogat.
Și această perioadă de prosperitate nu a durat. În 1909, savantul german Fritz Haber a inventat o metodă de extragere a azotului din aer pentru a produce amoniac și, în final, îngrășăminte artificiale.
Metoda Haber – o sursă de îngrășământ din aer
A câștigat Premiul Nobel pentru Chimie în 1918, dar contribuția sa la dezvoltarea gazelor de luptă în Primul Război Mondial a umbrit această realizare.
Invenția lui Haber a fost îmbunătățită și comercializată de un alt savant german, Carl Bosch, care lucra pentru compania chimică BASF. Această tehnologie a devenit cunoscută sub numele de procesul Haber-Bosch.
Procesul Haber-Bosch a permis producerea în masă a îngrășămintelor artificiale, înlocuind guano-ul ca sursă principală de îngrășăminte. Prețul salpetrului, o sursă mai importantă de nitrați, a scăzut, iar producția de nitrați din surse naturale (guano și salpetru) în Chile a scăzut de la 2,5 milioane de tone în 1925 la doar 0,8 milioane de tone în 1934.
Alte inovații tehnologice au afectat exportatorii de produse primare
Dezvoltarea coloranților artificiali în Marea Britanie și Germania a avut un impact devastator asupra producătorilor de coloranți naturali din întreaga lume. De exemplu, coloranții roșii artificiali, precum alizarina, au afectat puternic economia Guatemala-ei. Economia țării se baza pe exportul de cochinilă, un colorant roșu-violet foarte prețuit în vopsirea hainelor clerului catolic și a soldaților britanici.
Cochinila este derivată din insecta de cochinilă – un tip de gândac.
În 1868, BASF a dezvoltat o tehnologie pentru producerea alizarinei din gudron de cărbune, oferind o alternativă la cochinilă. La fel, în 1897, BASF a dezvoltat o metodă pentru producerea indigo artificial, distrugând industria producătoare de indigo din India.
În anii 1970, economia Malaeziei, care producea jumătate din cauciucul mondial, a suferit din cauza concurenței crescânde a cauciucului sintetic. Malaezia s-a diversificat în alte produse primare, cum ar fi uleiul de palmier, și în industria electronică, dar producerea de cauciuc sintetic a avut un impact grav asupra economiei țării.
Nu doar inovațiile au afectat producătorii de materii prime
Până în anii 1880, Brazilia deținea monopolul asupra cauciucului. Regiunile producătoare de cauciuc din Brazilia au prosperat, dar economia braziliană a fost afectată când britanicii au dezvoltat plantații de cauciuc în Malaezia, Sri Lanka și alte zone tropicale, exploatându-le mai eficient.
Vietnamul a devenit, de asemenea, un jucător important pe piața cafelei, afectând alte țări producătoare din regiune.
Pe scurt, abilitățile tehnologice de a produce înlocuitori artificiali pentru produsele naturale pot distruge piețele existente și pot crea altele noi. Țările cu capacități tehnologice avansate pot depăși limitările impuse de natură, fie prin crearea de înlocuitori, fie prin optimizarea proceselor de producție.
Țările mici, precum Țările de Jos, au reușit să devină exportatori majori de produse agricole datorită tehnologiilor ca agricultura de seră și hidroponia. Capacitatea tehnologică este esențială pentru a menține un nivel ridicat al calității vieții pe termen lung, deoarece nu se epuizează așa cum fac resursele naturale.