În inima Băncii Angliei se află o mică grădină interioară, proprietatea guvernatorului în exercițiu. Inițial, această grădină era un cimitir. La restaurarea Curții Grădinii, ca parte a lucrărilor de renovare, aceasta a fost plantată cu plopi. Alegerea lor s-a datorat mai multor motive. În primul rând, rădăcinile ploilor cresc orizontal, nu în adâncime, evitându-se astfel potențiale daune la seiful subteran al Băncii Angliei, care conține aproximativ 400.000 de lingouri de aur.
În al doilea rând, plopul a jucat un rol important în istoria banilor. În China secolului al VII-lea, scoarța ploilor era folosită pentru fabricarea primelor forme de bani de hârtie. Adevărat este că la noi se spune că banii nu cresc pe copaci. Însă, în China timpuriu, aveau o altă realitate; iar atunci când au apărut banii de hârtie, inflația a crescut rapid.
Printre minunile care l-au impresionat pe Marco Polo s-a aflat și utilizarea banilor de hârtie de către dinastia Yuan. „Casa monetară a împăratului se află în orașul Khanbaliq”, a scris el, „și este structurată într-un mod ce pare a stăpâni arta alchimiei”. Polo a descris în detaliu cum „se fac bani” Marele Han: „El poruncește curățarea scoarței copacilor – mai precis, a ploilor, ale căror frunze sunt mâncate de viermii de mătase. Apoi, stratul subțire de fibră liberă dintre scoarță și lemn este îndepărtat. După măcinare și zdrobire, este presat cu ajutorul adezivului în foi asemănătoare hârtiei de bumbac, care sunt complet negre. Aceste foi sunt tăiate în bucăți dreptunghiulare, mai lungi decât late. Și sunt realizate cu atâta autoritate și solemnitate, ca și cum ar fi fost turnate din aur sau argint pur… În final, oficialul desemnat de împărat înmoaie sigiliul primit, și-l apasă pe bani, astfel încât amprenta sigiliului să rămână imprimată pe ei. Din acel moment, aceste monede sunt considerate mijloc legal de plată.”
Bancnotele erau cunoscute sub numele de Feiqian sau „bani zburători”, pentru că puteau circula rapid între oameni fără necesitatea de monede sau aur.
Însă, nu a trecut mult până când au apărut probleme. O variantă oficială de Jiaozi, sau certificat de schimb, a fost lansată în 1023, stipulând convertirea lor în monede. Totuși, presiunea financiară a războaielor a condus la tipărirea unor cantități de Jiaozi mai mari decât era necesar.
Devalorizarea bancnotelor față de monede a condus la o creștere rapidă a inflației. Până în 1107, suma totală de Jiaozi era de 20 de ori mai mare decât suma inițială.
Ca urmare, bancnotele au fost retrase, fiind înlocuite cu un nou sistem. Pentru a preveni o nouă spiră inflaționistă, un anumit procent din tipărirea banilor noi trebuia să fie însoțit de o creștere a rezervelor de monede.
O devalorizare drastică a banilor în Imperiul Roman
Urmare a emiterii monedelor romane (Aureus de aur și Denarius de argint) sub Augustus, o serie de împărați succesivi au devalorizat moneda progresiv, până la aproape lipsa de valoare. Nero a început acest proces în secolul I d.Hr., diminuând conținutul de argint și crescând procentul de metale comune la 10%. Mai târziu, în același secol, împăratul Traian a redus și mai mult cantitatea de argint din Denar.
Acest proces a continuat, până când sub Antonius, cantitatea de argint din Denar a scăzut la 5%.
Un secol mai târziu, sub Gallienus, conținutul de argint a fost redus și mai mult, Denarul conținând doar o mică parte din argintul existent sub domnia lui Augustus.
În al doilea rând, Imperiul Roman a suferit de o inflație semnificativă. Devalorizările monetare au provocat o creștere a prețurilor la cereale: prețurile au crescut de 32 de ori în Egipt, de exemplu, între secolele I și III, apoi de 44 de ori în următorii 30 de ani și cu o rată anuală de 24% în deceniul următor.
Salariile reale au scăzut, soldații fiind plătiți din ce în ce mai mult cu alimente și haine, în loc de numerar. Deși nu a fost singurul factor, gestionarea slabă a economiei a fost unul dintre motivele importante pentru prăbușirea Imperiului Roman.
În secolul al IV-lea î.Hr., Dionisos, tiranul din Siracuza, confruntat cu deficit financiar, a recursurile drastică.
Conflictele cu cartaginezii necesitau fonduri substanțiale.
Dionisos a utilizat două instrumente puternice – catapulte și devalorizarea banilor.
Devalorizarea banilor a dus la inflație, tulburări și revolte.
Dionisos, având datorii enorme față de public, a căutat metode de rambursare rapide fără a mări impozitele.
A retras toate monedele de o drahmă din circulație (sub pedeapsa cu moartea) și, apoi, printr-un simplu act administrativ, le-a dublat valoarea nominală. Cu aceste monede modificate, el și-a plătit datoriile.
Dar această acțiune a generat o creştere a preţurilor. Un sac de cereale era tot un sac de cereale, dar valoarea sa în drahme a crescut cu 100%. Banii primiți pentru rambursarea datoriilor aveau putere de cumpărare cu jumătate din valoarea anterioară.
Inflația britanică, provocată de monarhi
După un mileniu, aceleași greşeli au fost replicate, de data aceasta de Henric al VIII-lea, regele Angliei (1509-1547). La sfârșitul domniei, dificultăți financiare au condus la devalorizarea monedei.
Acest proces a început în Irlanda în 1536, cu monede de argint conținând 90% metal prețios, față de monedele anterioare. După această primă devalorizare, Henric și succesorii săi au repetat această strategie de șase ori sub imperiul lui Henric, de șase ori sub conducerea lui Eduard al VI-lea, apoi sub Maria I și Elisabeta I. Perioada dintre 1544 și 1551 (sub Henric și Eduard) a fost cea mai intensă și a devenit cunoscută sub numele de Marea Devalorizare.
Până la sfârșit, valoarea unei monede de argint a coborât la un sfert din valoarea inițială. Inflația a continuat să crească: în anii 1530 și 1540, a crescut cu aproximativ 29% comparativ cu deceniile anterioare; în deceniile următoare, a ajuns la 91%.