La data de 25 aprilie 1968, un plic provenind direct de la Agenția Centrală de Informații a ajuns pe biroul președintelui Lyndon B. Johnson. Documentul extrem de secret reprezenta un rezumat concis al evenimentelor mondiale. Este o versiune CIA a revistei Reader’s Digest, dacă doriți.
După actualizări referitoare la conflictul din Vietnam, la dezvoltarea rachetelor balistice în China și la situația sovietică, atenția președintelui a fost îndreptată spre un subiect legat de geopolitica petrolului, despre care oficialii serviciilor secrete americane credeau că necesită o atenție specială.
Context: „Vânătorii” de petrol, cunoscuți și sub denumirea de „wildcatters” (antreprenori independenți care forează în zone neexplorate), concurează pentru a obține acorduri în Venezuela, încercând să ajungă la marile companii energetice, după ce au fost arestați Nicolas Maduro de către SUA, lucru relatat de publicația elenă Naftemporiki.
Mulți dintre acești antreprenori au deja experiență anterioară în Venezuela, iar unii au semnat deja acorduri, dar fără progres, ceea ce le-ar putea permite să își continue activitatea mai rapid dacă SUA ridică sancțiunile și obțin finanțare.
Totodată, pot acționa ca „cercetători” în avantajul marilor jucători.
„Israelul va începe construcția unui conduct de petrol care va ocoli Canalul Suez”
„Israelul se pregătește să demareze proiectarea unui conduct de 42 de inci, care va evita Canalul Suez”, începea raportul. Acesta includea o hartă ce prezenta traseul de la Eilat, port israelian la Marea Roșie, spre nord, prin teritoriul țării, până la coasta mediteraneană de la Ashkelon (vezi harta de la pagina 333). Construcția conductei evidențiază o alianță strategică în domeniul petrolier și o interconectare economică între Israel și o țară al cărei control îi va transforma într-un element central al provocărilor regionale, concluzia CIA fiind că „Iranul reprezintă singura sursă posibilă pentru cantități substanțiale de petrol pentru această infrastructură”.
Dezvoltarea acestei conducte și interesul CIA în proiect simbolizau o creștere a importanței petrolului în economia globală și dependența față de politica tumultoasă din Orientul Mijlociu. Aceasta a devenit o preocupare tot mai acută pentru administrația americană, scriu Javier Blas și Jack Farchy în lucrarea „Lumea de vânzare. Bani, putere și comercianți pe piața resurselor globale”.
Până la sfârșitul anilor 1960 și începutul anilor 1970, o societate mai prosperă solicita cantități mult mai mari de petrol. Între 1948 și 1972, consumul în SUA s-a triplat – o creștere fără precedent, doar comparabilă cu alte regiuni. Cererea de petrol în Europa de Vest a crescut de 15 ori, iar în Japonia de peste 100 de ori, după cum indică și Daniel Yergin în cartea Premiul (pag. 523–524).
Influența celor Șapte Surori asupra pieței era în scădere. Nașterea OPEC
„Cele Șapte Surori” erau un grup de șapte companii petroliere internaționale foarte puternice, care dominau industria globală a petrolului între anii 1940–1970. Acestea controlau cea mai mare parte a rezervelor de petrol, capacitățile de rafinare și distribuția internațională, în afara Uniunii Sovietice.
Original, cele șapte surori erau:
- Anglo-Iranian Oil Company (AIOC) – ulterior BP
- Royal Dutch Shell
- Standard Oil of New Jersey – ulterior Exxon
- Standard Oil of New York (Socony) – ulterior Mobil
- Standard Oil of California (Socal) – ulterior Chevron
- Gulf Oil
- Texaco
După fuziuni și achiziții, acestea s-au transformat astfel:
- Exxon și Mobil au format ExxonMobil
- Gulf Oil a fost absorbita de Chevron
- Texaco s-a unit cu Chevron
- AIOC a devenit BP
- Royal Dutch Shell continuă ca Shell
Piața începea să se deschidă, în timp ce Moscova vindea petrol sub prețurile stabilite de aceste companii.
Din cauza subminării dominației lor de către petrolul sovietic, directorii Standard Oil din New Jersey au decis să reducă prețul afișat pentru petrolul din Orientul Mijlociu cu 7%, fără consultarea guvernelor producătoare.
Acest lucru a iritat națiunile petroliere, iar după o serie de întâlniri, pe 14 septembrie 1960, s-a înființat Organizația Țărilor Exportatoare de Petrol – OPEC.
Naționalizarea resurselor petroliere și transferul profitului
În anii 1960–1970, țările producătoare au început să naționalizeze industriile petroliere, iar companiile străine care rămâneau în aceste zone erau obligate să transfere o parte din profituri statelor gazdă.
Pe măsură ce naționalizarea a avansat, comercianții au devenit intermediari esențiali pentru distribuția petrolului către piețele globale.
Controalele au devenit tot mai accentuate, iar Sriția și alte țări din Orientul Mijlociu, Africa și America Latină au devenit protagoniste ale unei reforme majore, care a mutat controlul din mâinile marilor companii occidentale în cele ale noilor state petroliere.
Schimbarea în economia mondială a dus la abolirea micromanevrului control monopolist al pieței, înlocuind această ordine cu o piață liberă, unde cererea și oferta decid prețurile.
Intrarea în scenă: Marc Rich
În anii 1970, fluctuațiile extreme ale prețului petrolului au reconfigurat economia globală în contextul tumultului politic, de la SUA la Iran. Un trader a identificat la timp această oportunitate și a profitat din plin de ea: Marc Rich.
Încă din vremea când lucra la Philipp Brothers, Rich a descoperit că petrolul brut putea fi tranzacționat pe piața mondială. Terenul său de antrenament a fost conducta construită secret între Eilat și Ashkelon, realizată de Israel cu sprijin Iranian, pentru a evita Canalul Suez.
Cele două țări aveau interese comune: Iranul avea petrol de vândut, iar Israelul dorea o metodă de transport alternativă pentru petrolul din Golful Persic, fără a trece prin Canalul Suez, blocat în 1967 odată cu agresiunea israeliană asupra Egiptului și Siriei. Tensiunile militare au făcut ca această conductă să fie un simbol al colonizării economice și al strategicității regionale.
Lucrată în secret timp de mai mulți ani, această infrastructură a fost folosită de Iran și Israel pentru tranzacții clandestine, navigând nave de transport petrol fie spre Gibraltar, fie spre Eilat, departe de vigilența oficială. Relatările din presa internațională din 1970 au numit aceste operațiuni „misterul petrolierelor dispărute”.
Guvernul israelian menținea o blocadă strictă asupra informațiilor despre ship-urile care alimentau cu petrol Europa, întregul flux fiind menținut în taină.
Marc Rich, actor principal în această rețea, a avut colaboratori importanți, precum Pincus Green („Pinky”), care negociase acorduri pentru petrolul iranian. Rich și Green au exploatat conducta pentru a vinde petrol iranian în Europa, beneficiind de avantaje de cost și de un control strategic asupra rutei de transport, economisind aproximativ 22.000 km pe rută.
Deși conducta israeliană era considerată un risc de către compania Philipp Brothers, Rich a riscat și a continuat să opereze, promovând ideea unei piețe de petrol mai competitive și independente—departe de monopolul celor Șapte Surori.
Controlul pieței petroliere între anii 1960 și 1970
Prețurile petrolului în Orientul Mijlociu au rămas stabile în această perioadă, la început 1,90 dolari pe baril, apoi ușor în scădere. La începutul anilor 1970, tendința s-a inversat, prețurile începând să crească, prevestind o criză iminentă. În 1971, Nixon a abandonat standardul ton de aur, ceea ce a deteriorat valoarea dolarului și a amplificat efectele asupra pieței petrolului, declanșând un lanț de evenimente ce vor avea repercusiuni majore.
Guvernele din Orientul Mijlociu și Africa au început să ceară o cotă mai mare din profiturile industriei petroliere, discriminând controlul celor Șapte Surori. În 1973, prețurile au urcat semnificativ, culminând cu decizia OPEC de oficializare a controlului asupra resurselor, pe fondul temerii de o criză globală a petrolului care se contura.
Inițial, aceste tensiuni au fost duse de Frederick V. Pearce, care a avertizat despre o posibilă criză, iar în primăvara anului 1973, Teheranul a semnat un acord major pentru exportul de petrol, vânzând un milion de tone către Rich și Green, la un preț mai mare decât oficial, anticipând inevitabilitatea creșterii prețurilor și instabilitatea pieței mondiale. Tranzacțiile au fost riscante, dar strategice, și au contribuit la escaladarea crizei petroliere.
În același timp, acțiunile întreprinse de companiile petroliere și OPEC au accelerat prețurile, iar în septembrie 1973, întâlnirile de la Viena au marcat începutul unei perioade de creșteri accelerate ale costurilor cu petrolul, inflamând criza petrolului care avea să marcheze profund economia mondială în următoarele decenii.
