Fermier vietnamez culege roșii pe câmp, Foto: HOANG DINH NAM/ AFP/ Profimedia
Într-un spațiu de lucru bine luminat de ecrane, în centrul Americii, un antreprenor privește dincolo de granițe și observe o realitate care desafiază logica pieței libere. „Sunt mai muncitori decât localnicii”, afirmă el, referindu-se la imigranții din echipa sa și la inginerii care programează de la distanță din capitale uitate ale lumii. „Sunt mai pricepuți, mai flexibili, mai de succes și mai recunoscători decât colegii lor nativi din SUA”.
Este o observație care ascunde un paradox dureros: dacă acești oameni dispun de un „capital uman” atât de vibrant, de ce țările lor de origine rămân în sărăcie? De ce ambiția care construiește zgârie-nori în New York nu reușește să ridice asfaltul în Lagos sau să stabilizeze moneda în Buenos Aires? Aceasta este întrebarea transmisă de un cititor al Fundației pentru Educație Economică, la care economistul Peter Jacobsen a oferit un răspuns.
Răspunsul nu se află în mintea sau în mâinile oamenilor, ci în alte cauze profund diferite.
Iluzia rețelelor de succes
Timp de decenii, economiștii au încercat să „repare” dezechilibrele globale recurgând la experimente și statistici. Bill Easterly, în lucrarea sa fundamentală The Elusive Quest for Growth, compară acest efort cu o vânătoare de fantome. Occidentul a livrat rețete standardizate, considerând că dezvoltarea poate fi obținută cu un kit de instrumente universal, indiferent de context.
1. Mitul betonului și oțelului La începutul anilor 1950, lumea priva cu fascinație de Uniunea Sovietică. Planificatorii considerau investițiile masive în industrie ca fiind motorul miraculos al progresului. Însă, precum subliniază Murray Rothbard, producția în scopul producerii consumabilelor de care nimeni nu are nevoie devine o risipă imensă. Într-un spectacol absurd, au fost construite fabrici ce produceau bunuri inutile, lăsând în urmă ruine industriale.
2. Iluzia diplomei A urmat epoca educației. „Școlile și bogăția vor veni”, spuneau specialiștii. Însă datele au demonstrat contrariul: odată cu creșterea nivelului de alfabetizare în anumite țări, economiile acestora stagnau sau însuși scădeau. Educația fără oportunități concrete devine, în cele din urmă, doar o acreditare pentru emigrat în căutarea unui loc de muncă în alte țări.
3. Demonizarea populației Cea mai sumbră teorie a fost cea neo-malthusiană: „Sunt prea mulți oameni”. Sărăcia era considerată un rezultat al creșterii populației. Însă economiști precum Julian Simon au demontat acest mit, arătând că oamenii nu sunt doar o resursă consumatoare, ci și o forță inovatoare. Ei reprezintă cea mai valoroasă resursă a unei națiuni.
Alte explicații alternative
Există și alte abordări etichetate ca fiind tangențiale pentru soluționarea problemelor economice. Unul dintre acestea ține de geografie. Resursele naturale, clima și caracteristicile geografice ale unei țări influențează într-un anumit fel dezvoltarea economică, însă există exemple care contrazic această idee. De exemplu, Statele Unite, având mult resurse, sunt extrem de bogate, în timp ce Hong Kong, cu resurse naturale limitate, are un nivel de trai foarte ridicat. Pe de altă parte, țări bogate în resurse pot fi sărace, iar cele cu puține resurse pot avea o creștere rapidă.
Astfel, geografia nu pare să fie un factor decisiv în explicarea bogăției unui stat.
Cel mai corect răspuns
Dacă aceste explicații sunt greșite, atunci care este cea adevărată? Să revenim la Adam Smith: De ce devin țările prospere?
„Este nevoie de altceva pentru a duce un stat la cel mai înalt nivel de avans economic și prosperitate: impozite moderate și o justiție eficientă; toate celelalte provin din cursul natural al evenimentelor”, afirmă Smith.
El susține că fundamentul creșterii economice a unei națiuni îl reprezintă instituțiile sale. În traducere, regulile care reglementează activitatea economică formează baza dezvoltării durabile.
