În anul 1957, conducerea președintelui Dwight D. Eisenhower a încheiat un acord de cooperare nucleară civilă cu Iranul, în cadrul programului „Atoms for Peace”.
Programul „Atoms for Peace” reprezintă inițiativa lansată de Statele Unite în anii 1950, având la bază discursul celebru „Atoms for Peace” al președintelui Dwight D. Eisenhower la ONU, prin care s-a promovat utilizarea energiei nucleare în scopuri civile, nu militare.
Pe 8 decembrie 1953, Eisenhower a susținut în cadrul Adunării Generale ONU discursul „Atoms for Peace”, în care a propus transferul unei părți din materialele fisionabile către un organism internațional, pentru utilizarea lor în proiecte nucleare civile (energie, agricultură, medicină) la nivel global.
Conceptul central era convertirea „atomului” din armă de distrugere (bomba atomică) într-un instrument pentru progres și bunăstare, sub supraveghere internațională pentru a limita proliferarea militară.
Discuțiile și inițiativa au stat la baza creării Agenției Internaționale pentru Energie Atomică (AIEA) în 1956, cu scopul de a promova utilizarea pașnică a energiei nucleare și de a monitoriza dacă statele nu o folosesc pentru construcția armelor.
La zece ani distanță, Statele Unite au livrat Iranului un reactor de cercetare de cinci megawați, care este în funcționare și în prezent, și un depozit de uraniu îmbogățit destinat alimentării, menționează Edward Fishman în cartea „Puncte de blocaj: Puterea americană în epoca războiului economic”. Guvernul iranian a trimis, de asemenea, zeci de tineri oameni de știință pentru studii la MIT și alte universități americane de prestigiu, unde au primit pregătire avansată în inginerie nucleară. Aceștia s-au întors pentru a construi fundamentul programului nuclear iranian.
Aceste acțiuni au avut loc în timpul regimului autoritar și pro-american condus de shah-ul Mohammad Reza Pahlavi. În anii 1970, Richard Nixon a căutat să sprijine Iranul, precum și Arabia Saudită, pentru monitorizarea Orientului Mijlociu și asigurarea fluxului de petrol către piețele globale.
Revoluția din 1979 a transformat Iranul din aliat al SUA în inamic
Pentru consolidarea regimului shah-ului, administrația Nixon a exportat Iranului miliarde de dolari în echipamente militare americane, inclusiv avioane de luptă F-14 Tomcat, celebre din filmul Top Gun din 1986, multe dintre care sunt încă operaționale în Iran.
Revoluția din 1979 a schimbat radical relațiile diplomatice, Iranul devenind adversar. În noiembrie același an, un grup de studenți iranieni au luat cu asalt ambasada SUA de la Teheran și au ținut ostatici 52 de cetățeni americani. Președintele Jimmy Carter a invocat Legea privind procedurile pentru situații de urgență internațională (IEEPA), răspunzând astfel, înghețând active iraniene în valoare de 12 miliarde de dolari și întrerupând relațiile diplomatice și comerciale.
Iranul era profund dependent de Statele Unite, care reprezentau 20% din Comerțul exterior al țării. Restricțiile americane au avut un impact semnificativ. După 444 de zile, Washington și Teheran au ajuns la un acord de încetare a conflictului la 19 ianuarie 1981, ultima zi a mandatului lui Carter.
Declarativ, SUA au repatriat cei 12 miliarde de dolari blocați, iar Iranul a eliberat ostaticii. Conform unui consilier al lui Carter, această tranzacție a întărit în final acordul, regimul iranian fiind în nevoie disperată de lichidități.
Acordul, denumit „Acordurile de la Algeri”, a anulat majoritatea sancțiunilor, însă prejudiciul pentru relațiile bilaterale fusese deja făcut.
Ronald Reagan a depus jurământul chiar în ziua eliberării ostaticilor, iar iranienii l-au eliberat imediat după, pentru a-l umili pe Jimmy Carter
Aceste acorduri sunt considerate un caz special în dreptul internațional, fiind acceptate condiții speciale între SUA și Iran, ceea ce a generat controverse. Reagan a depus oficial jurământul în ziua eliberării ostaticilor, iar Iranul i-a eliberat la câteva minute după această ceremonie, într-un moment folosit pentru a-l umili pe Carter. Se vehiculează și teorii neconfirmate despre negocierea în secret a amânării eliberării de către echipa lui Reagan înainte de alegeri.
Până în 1981, importurile SUA din Iran au scăzut cu circa 99%, iar relațiile comerciale nu și-au revenit. Noul regim iranian a continuat activitățile perturbatoare, determinând investitori americani să își reducă prezența în țară.
Imediat după revoluție, ayatollahul Ruhollah Khomeini a ordonat crearea Gărzii Revoluționare Islamice (IRGC), o miliție parlamentară destinate protejării sistemului teocratic dur și răspândirii ideologiei sale în țară și străinătate.
Garda Revoluționară Islamică a coordonat înființarea Hezbollah
În 1982, IRGC a sprijinit crearea grupului extremist libanez Hezbollah. În anii următori, Hezbollah, susținut și de IRGC, a lansat multiple atacuri teroriste, inclusiv bombardarea în 1983 a unei baze militare americane din Beirut, soldată cu 241 de morți.
Intensificând activitățile nucleare, Iranul a reluat investițiile în cadrul unei unități clandestine numite Centrul de Cercetare în Fizică, înspăimântând comunitatea internațională, colaborând inclusiv cu fostul om de știință rus Vyacheslav Danilenko, specializat în arme nucleare.
Pe măsură ce Teheranul a continuat aceste activități extrem de periculoase, Statele Unite au aplicat sancțiuni din ce în ce mai restrictive, ajungând până la criza ostaticilor.
După criza ostaticilor, economia iraniană a fost impactată, dar regimul a continuat să își mențină controlul, iar relațiile comerciale între cele două țări au rămas tensionate.
Inutilitatea sancțiunilor americane devine evidentă în 1995
În 1995, compania petrolieră americană Conoco a semnat un contract pentru exploatarea unui zăcământ masiv de petrol offshore iranian, încălcând sancțiunile americane. Deși a fost retrasă rapid, un alt gigant, compania franceză Total, a continuat același proiect ulterior, fapt ce a dus la semnarea a multiple acorduri cu Iranul în domeniul energetic, ignorând sancțiunile SUA.
În urma acestor evenimente, Congresul SUA a adoptat în 1996 Legea sancțiunilor pentru Iran și Libia (ILSA), împotriva companiilor străine care investeau în Iran, încălcând restricțiile americane, marcând începutul sancțiunilor secundare.
Impactul și limitele ILSA în relațiile transatlantice
Legea a fost criticată de aliații europeni, inclusiv de comisarul european pentru comerț, Leon Brittan, care a calificat-o drept o inițiativă nejustificată de dominare economică din partea SUA. În urma negocierilor, UE a adoptat legi ce făceau ilegală respectarea sancțiunilor secundare ale SUA.
Companiile europene, în special cele din energie, au continuat să investească în Iran, iar programul nuclear iranian a avansat rapid. În timp ce sancțiunile secundare rămâneau în vărstă, relațiile transatlantice au fost tensionate și sloiul de conflicte economice s-a adâncit.
