Într-o vreme când băuturile occidentale precum Coca-Cola și Pepsi erau rare pe mesele românilor, Cico a devenit un adevărat simbol al sucurilor carbogazoase autohtone. Chiar dacă mulți tineri din zilele noastre nu au gustat-o, amintirile legate de această băutură se transmit prin amintirile nostalgice ale părinților și bunicilor.
Lansat la începutul anilor ’70, Cico a reprezentat o reacție a României socialiste la băuturile occidentale care dominau piața globală. Inițiativa producerii acestei băuturi nu a aparținut lui Nicolae Ceaușescu, ci fratelui său, Ion Ceaușescu. Acesta a propus crearea unei rețele de fabrici de conserve și sucuri, valorificând fructele și legumele locale.
Numele „Cico” este o combinație sugestivă: „CI” provine de la citrice, iar „CO” de la cola, reflectând intenția de a oferi o gamă de arome într-o singură sticlă.
Băutura avea o aromă plăcută, dulce-acrișoară, iar o sticlă costa un leu – un preț considerat destul de ridicat pentru acea epocă, însă consumatorii o apreciau.
Procesul de fabricare al lui Cico era complet natural, fără aditivi sau conservanți. Aceasta i-a conferit o unică atractivitate, dar și o limitare: termenul de valabilitate era de doar 7 zile, din cauza lipsei conservanților chimici. Acest aspect a creat mitul prospețimii, solicitând consumul rapid al băuturii, înainte de a-și pierde efervescența și gustul proaspăt de fructe.
Concentratele utilizate pentru Cico erau obținute de la Institutul pentru Produse Horticole din București, apoi distribuite către circa 70 de fabrici din toată țara, unde erau preparate, îmbuteliate și puse în vânzare.
În Capitală, Întreprinderea de Produse Alimentare (IPA) deținea șase fabrici care produceau Cico. Cinci dintre acestea aveau un proces aproape artizanal:
– sticlele erau spălate cu perii metalice;
– sucul era turnat manual, cu ajutorul unei pâlnii;
– capacele erau fixate cu o presă acționată cu piciorul;
– etichetele erau lipite manual de muncitoare, cu adeziv.
Planta care combate durerea de cap. Ar trebui să fie în grădină pentru o ameliorare rapidă.
Singura fabrică modernă era cea din Militari, beneficiind de o linie automată de producție importată din Franța.
Ingrediente și secretele gustului său
Ion Stamanichi, fost director al fabricii Cico, a oferit detalii despre procesul de producție al acestui suc iconic. După spusele sale, băutura era fabricată exclusiv din concentrate de fructe, multe dintre acestea fiind cultivate în România sau obținute prin schimburi reciproce (barter) cu alte țări. De exemplu, la Brașov se produceau concentrate din mere, struguri și cătină, iar uneori rețetele au fost dezvoltate de Institutul de Chimie Alimentară.
Unul dintre partenerii internaționali ai României a fost un antreprenor grec, Arvanidis, care furniza concentrate în schimbul unor produse românești. Astfel, Cico a fost realizat mult timp cu concentrate provenind din Grecia, adaptate preferințelor locale.
În perioada de vârf, Cico era îmbuteliat în 600.000 de sticle pe zi, reflectând popularitatea sa enormă. Chiar și după căderea regimului comunist, băutura a rămas prezentă în meniurile unor localuri și cafenele, fiind preferată de români cu amintiri din copilărie.
Astăzi, Cico nu mai este disponibil, dar numele său este rostit cu nostalgie și zâmbet. A fost mult mai mult decât un suc – a devenit simbolul unei epoci, o încântare cu rădăcini românești, creată prin priceperea muncitorilor și gustul autentic al fructelor.
Fructul-minune care protejează inima, creierul și sistemul digestiv. Este considerat „elixirul tinereții” și merită consumat zilnic.
