Cum explică un diplomat specialist în negocieri comerciale complexitatea încheierii acordurilor comerciale. Și de ce liderii politici adesea distorsionează realitatea în privința comerțului.
Pe măsură ce statele au dobândit capacitatea de a-și controla frontierele, au început să reglementeze și circulația persoanelor și mărfurilor. Timp de secole, sursele de venit ale structurilor de putere au constat, în mare parte, în perceperea taxelor la porturi, poduri, porți de oraș și alte puncte de trecere, scrie Dmitri Grozoubinski în cartea sa „De ce liderii politici mint despre comerț”.
Grozoubinski, fost negociator comercial și diplomat australian, stabilit acum în Geneva, este director executiv al Geneva Trade Platform și fondator al companiei de consultanță ExplainTrade.
În România, de exemplu, una dintre principalele vamale era cea din Brașov. Comercianții de covoare aduse din Turcia plăteau o taxă vamală de 20% din cantitatea transportată. Astfel, din zece covoare, două rămâneau la vamă.
Costurile transportului pe distanțe lungi și adesea periculoase erau ridicate, iar comercianții trebuiau să fie atenți la produsele pe care le transportau. Nimeni nu s-ar fi deranjat să transporte o caravană de căruțe pe drumuri accidentate, în plină nesiguranță, doar pentru a descoperi că produsele din destinație erau la fel de bune și la un preț mai accesibil.
Pe măsură ce transportul a devenit mai rapid, iar mărfurile s-au deplasat mai ușor, producătorii străini au început să concureze direct cu producătorii locali în ceea ce privește prețul și calitatea.
Pentru unele guverne, a fost îngrijorător că proprii cetățeni nu s-au dovedit suficient de patrioți pentru a cumpăra produse naționale, preferând cele străine, mai accesibile și de calitate superioară.
Fermierii locali și proprietarii de terenuri au suferit din cauza globalizării comerțului: produsele importate erau mai atractive pentru consumatorii locali.
Unii au dat faliment, iar unele guverne au căutat soluții comerciale pentru a evita astfel de situații.
De-a lungul timpului, guvernele au dat vina în general pe produsele străine, nu pe lipsa competitivității producătorilor locali. E adevărat, importurile asigurau anumite venituri pentru stat prin taxele de import, dar afectau în același timp veniturile fermierilor și stârneau falimentele producătorilor locali.
Guvernele ar fi putut încerca să facă propriile ferme și fabrici mai eficiente, dar acest obiectiv era pe termen lung și potențial incert, implicând investiții semnificative și neapărat succes commercial. Experiența Casei Române de Comerț Agroalimentar „Unirea” este un exemplu grăitor.
Astfel, guvernele au ales să abordeze problema prin majorarea taxelor de import, modificând competitivitatea importurilor străine cu produsele locale.
Dacă un cartof cultivat în străinătate este cu 20% mai ieftin decât unul cultivat local, atunci o taxă de 30% la graniță ar trebui să-i mărească prețul până când consumatorii vor cumpăra din nou produse locale. Aceasta constituie esența politicii protecționiste – o strategie concepută pentru a favoriza bunurile locale pe piață.
O consecință imediată a acestor politici a fost un ciclu de escaladare și represalii. Blocarea accesului produselor străine poate genera voturi acasă, dar supără vecinii care înțeleg aceste restricții comerciale. Dacă un producător francez constată că Finlanda blochează accesul produselor sale, va dori ca Franța să reacționeze în numele său. Franța ar putea subvenționa produsele franceze pentru a le face mai ieftine decât produsele finlandeze pentru a putea concura în ciuda barierelor comerciale. Finlanda ar putea răspunde la rândul ei cu marirea taxelor vamale.
De asemenea, Franța poate răspunde prin impunerea de bariere comerciale asupra exporturilor finlandeze. Toate acestea conduc la un ciclu continuu de acordare a subvențiilor și impunere de bariere comerciale.
Astfel de cicluri au avut loc de-a lungul istoriei, ajungând la apogeu la începutul anilor 1930, când liderii americani, confruntați cu șomaj, au încercat să creeze locuri de muncă prin limitarea importurilor. În SUA, măsura s-a materializat prin Legea tarifară Smoot-Hawley din 1930, iar în Imperiul Britanic prin acordul privind sistemul de preferințe imperiale.
„Înțeleg că un individ ar prefera să mănânce o salată de cioburi de sticlă decât să citească cele scrise mic în acordurile comerciale ale Organizației Mondiale a Comerțului. Dar, din păcate, comerțul este important, iar liderii politici continuă să ne mintă despre asta. Chiar faptul că liderii politici ne mint dovedește importanța comerțului, probabil ce îi obligă să distorsioneze adevărul. Comerțul este deosebit de vulnerabil la acest tip de manipulare. Deși este un subiect complex, mulți oameni simt că-l înțeleg intuitiv, ceea ce îi face vulnerabili la minciunile deghizate în argumente economice. Liderii politici vorbesc despre avantaje, dar ascund dezavantajele mai puțin evidente. Ei susțin că taxele vamale sunt pentru producătorii străini, dar sunt efectiv și taxe pentru consumatorii locali. Restricționarea accesului produselor străine pare a crea locuri de muncă, dar poate distruge productivitatea, creșterea și inovația. Liderii politici utilizează comerțul pentru a obține voturi ieftine. Fiecare generație are lideri politici care vin cu ideea că taxele asupra produselor străine vor stimula producătorii locali sau că limitarea imigrației va crea locuri de muncă”, afirmă Grozoubinski.
În ultimii 70 de ani, liderii politici au căutat în politicile protecționiste diverse iluzii
După al Doilea Război Mondial, liderii occidentali s-au confruntat cu mai multe provocări:
În primul rând, reconstruirea unui continent european devastat.
În al doilea rând, evitarea unui nou ciclu de depresie economică, protecționism și război.
În al treilea rând, întărirea unității împotriva amenințării sovietice.
O soluție a fost un sistem de tratate internaționale obligatorii pentru a asigura băncilor, companiilor și industriilor că politica comercială internațională nu va regresa către protecționism și bariere comerciale.
Totuși, acordurile comerciale nu au anulat protecționismul, ci l-au diminuat. În ultimii 70 de ani, liderii politici de toate nuanțele au văzut în politicile protecționiste o șansă de redresare economică, o unealtă de politică externă sau o simpla afirmare a patriotismului. „Să ținem departe străinii și companiile multinaționale și să creăm locuri de muncă bune în țară” este un slogan atractiv și care nu se demodează niciodată.
Protecționismul – benefic sau dăunător?
Teoria economică susține că, fără intervenția statului, piața devine eficientă. Bunurile de calitate superioară sunt preferate, iar cele substandarde dispar, generând prosperitate pentru cei competitivi și eliminarea celor necompetitivi. Pe scurt, pentru a maximiza satisfacerea nevoilor consumatorilor la prețuri accesibile, ar trebui să lăsăm piața, în mod natural, să elimine jucătorii slabi și să recompenseze pe cei puternici. Asta sună bine în teorie, însă este mai dificil în practică.
Să ne imaginăm că o fabrică din țara ta este pe cale de a se închide…
Să ne imaginăm că o fabrică de automobile din țara ta este pe cale de a se închide, fiind incapabilă să concureze cu importuri mai competitive. Proprietarii, managerii și sindicatele se adresează guvernului pentru sprijin, argumentând că fabrica există de decenii, este cel mai mare angajator din regiune, iar zeci de alte afaceri din lanțul de aprovizionare depind de ea. Fabricile vor solicita taxa mai mare la importurile de mașini sau subvenții. Guvernul trebuie să cedeze?
Pe de o parte, susținerea unui producător ineficient ar crea un precedent negativ, pe de altă parte, ar salva sute sau mii de locuri de muncă. A spune că e facil să se ia o asemenea decizie este o exagerare, mai ales în contextul unor alegeri electorale.
Muncitorii nu sunt resurse într-un joc video, care se pot muta dintr-un loc de muncă în altul. Nu se pot aștepta să se mute dintr-o parte în alta a țării în căutarea unui loc de muncă. Au specializări specifice, legături cu comunitatea, familii și copii și pot avea împrumuturi pentru casele în care locuiesc.
Există două modalități prin care guvernele pot influența balanța pieței în favoarea unei firme: aplicarea de taxe la importuri sau acordarea de subvenții. Există însă și zone intermediare.
Avantajele competitive legitime. Sau când unele avantaje sunt mai legitime decât altele
Dacă fabrica dumneavoastră produce mașini de calitate comparabilă cu a mea, dar cu 20% mai ieftin datorită optimizării liniei de producție, investițiilor în utilaje noi și acordurilor mai bune cu furnizorii, majoritatea economiștilor ar considera acest lucru un avantaj competitiv legitim.
Dar dacă avantajul se datorează altor factori?
De exemplu, fabrica este mai ieftină pentru că a înlocuit muncitorii cu muncitori forțați (în anumite jurisdictții) sau angajează copii plătiți mult mai puțin.
Dacă solicit guvernului meu să interzică sau să impună taxe suplimentare asupra unor mărfuri, puțini m-ar critica.
Dacă, în loc să utilizeze practici abuzive, fabrica utilizează o infrastructură electrică subvenționată care oferă energie ieftină, este la fel de justificat să solicit guvernului meu să intervină?
De obicei, majoritatea consideră că există o diferență între munca forțată și infrastructura modernă și că unele avantaje sunt mai legitime decât altele. Totodată, alte situații pot fi și mai complexe.
Ce se întâmplă dacă țara dumneavoastră nu permite sindicalizarea sau negocieri colective, are reglementări de mediu mai permisive sau dacă investițiile au fost finanțate prin împrumuturi la o rată sub rata pieței de la o bancă de stat sau prin garanții guvernamentale pentru comenzile de producție pe termen lung?
Când protecționismul este, cu adevărat, protecționism. Cazul etichetelor de produse
Luând ca exemplu cerințele de etichetare a produselor, multe guverne solicită ca alimentele vândute pe teritoriul lor să prezinte lista ingredientelor în limba oficială a țării. Această măsură informează consumatorii asupra ingredientelor și sporește siguranța alimentelor. În același timp, cerința crește costurile pentru firmele străine, care trebuie să facă modificări de etichetare pentru fiecare nouă piață.
Pe de altă parte, cerința etichetelor în limba oficială nu vizează, în mod evident, stimularea producătorilor locali. Consumatorii ar trebui să aibă acces la informațiile esențiale de pe etichete, iar produsele să fie disponibile la prețuri accesibile.
Există argumente diferite. Unii susțin că cerințele de etichetare în limba locală sunt inutile și cresc costurile fără avantaje reale. Ar trebui să fie responsabilitatea consumatorului să aleagă produsele etichetate în limba locală. Totuși, trebuie analizate și cazurile unde consumatorii cu dizabilități au nevoie de explicații asupra produselor și de ce e responsabilitatea guvernului să decidă dacă respectivele produse trebuie etichetate în limba oficială?
În concluzie, unele decizii guvernamentale pot fi ambigue. Aplicarea unor reglementări foarte riguroase asupra etichetelor – de la a solicita modificări minime de ortografie la examinări complexe de linguistici pentru fiecare nouă etichetă – poate crea blocaje administrative.
